Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie; S-arată-n deal, cu fața purpurie,
A nopților fermecătoare Doamnă.
Pe câmpul veșted tainic ea-mprăștie
Strălucitoarea-i negură albastră,
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
Atâta farmec ar putea descrie!
Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
În umbra lui mă simt prins de tristețe:
Există oare-atâta frumusețe
În fire, — așa cum o simți tu, poetul?
Ori suntem pradă — o! gândire-amară!
De-a simțurilor noastre amăgire
Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neștire,
Și totuși, Doamne, ce frumoasă seară!
(Duiliu Zamfirescu - Seară de toamnă)
Poezia începe cu
imaginea tactilă a răcorii provocate de vântul uşor de toamnă. Senzaţia se
datorează în special epitetului reci, adăugat substantivului frunze.
Următoarele două
versuri conturează imaginea vizuală a
lunii care apare pe cer deasupra dealurilor. Frumuseţea şi maiestuozitatea
astrului nopţii sunt scoase în evidenţă prin câteva figuri de stil bine plasate:
metafora a nopţilor… Doamnă, însoţită de epitetul fermecătoare, apoi
personificarea (de asemenea, urmată de epitet) cu faţa purpurie, care
sugerează strălucirea.
Strofa a doua
continuă imaginea anterioară. Se văd câmpurile veştejite, inundate de strălucitoarea
lumină a lunii. Aici avem epitetul veşted pentru substantivul câmpul şi
două epitete strălucitoarea şi albastră pentru substantivul negură. Rezultă
o combinaţie cromatică (galben, negru, albastru), care, potenţată de încă un
epitet (tainic) - al verbului împrăştie -, sugerează misterul şi farmecul firii.
Tot o imagine
vizuală este cea a boschetului pătat de umbrele întunericului din strofa a
treia, imagine având în centru epitetul metaforic stropit cu lacrimi, care
sugerează tristeţea eului liric.
