Omidă uriaşă strivită între nori,
Vărgată cu cenuşă, cu aur şi cu sânge,
Lumina se târăşte spre margine de zări
Şi în gogoaşa nopţii tot mai adânc se strânge.
S-a-nchis grădina serii cu porţi de abanos,
Dar mâine răsări-va din celălalt colţ al vieţii
Un flutur ce va umple, învoalt şi luminos,
Cu aripile albe tot cerul dimineţii.
(Vasile Voiculescu - Metamorfoză)
În această poezie, autorul descrie momentul înserării şi îşi exprimă gândurile şi sentimentele legate de acesta.
Sunt două strofe. În prima este înfăţişată dispariţia treptată a luminii, înghiţită încet-încet de noapte, ca o omidă de gogoaşa ei. Autorul foloseşte aici două verbe ("se târăşte", "se strânge"), ambele la timpul prezent, pentru a da impresia de autenticitate, de participare la un moment real.
Strofa a doua dă ocazia eului poetic să-şi exprime gândurile şi sentimentele legate de momentul la care a asistat. Dispariţia luminii nu-l întristează, nu-i provoacă melancolie, ci, dimpotrivă, frumuseţea amurgului şi a nopţii îl duce cu gândul la eternitatea universului, care nu piere niciodată. Lumina, ştie eul poetic, n-a dispărut definitiv, ea va reapărea triumfătoare, a doua zi de dimineaţă, asemenea unui fluture alb din gogoaşa lui. În această strofă este un verb la trecut ("s-a-nchis"), care vorbeşte despre momentul anterior al dispariţiei luminii şi două verbe la viitor ("răsări-va" şi "va umple") care exprimă încrederea în reapariţia luminii.peste câteva ore.
Prin urmare, în această poezie, Vasile Voiculescu foloseşte verbele la toate cele trei timpuri (prezent, trecut şi viitor) pentru a sugera ciclul neîntrerupt al existenţei, privit, cu optimism, din perspectiva fiinţei trecătoare, care este omul.
