Meditaţii online la limba română #
Analize gramaticale online #
Teste pentru admitere #
Forumul orei de limba română #
Integrame online #
Jocuri lingvistice şi literare #
Spânzurătoarea
O propunere de rezolvare se găsește
aici.
_____________________________________________________________-
Citeşte cu atenţie fragmentele de mai jos.
Prezintă efectul utilizării registrului colocvial în fiecare dintre cele două fragmente date.
A.
Era o după-amiază banală şi insignifiantă, tristă şi monotonă în scurgerea ei plicticoasă. În odaia mea nimic nu se schimbase, raza de soare ce pătrundea pe geam se mutase de pe masă pe un colţ de perete, sticla cu apă din care băusem era din nou acum la locul ei, şi iată că în intervalul acesta mărunt de timp cât i-a trebuit razei de soare să se mişte cu câţiva centimetri şi eu să admit acţiunea aceasta simplă de a bea apă pentru a-mi astâmpăra setea, iată că în această clipă se întâmplase pentru un om faptul cel mai grav şi mai esenţial al existenţei sale: murise. Pentru o clipă rămăsei zăpăcit fără ca să pot judeca importanţa întâmplării, dar cu cât timpul trecea şi cu cât eu căutam să pătrund în adevărata ei profunzime cu atât trebui să constat că rămâneam cufundat în banalitatea şi simplicitatea după-amiezii şi că nimic nu mă ajuta ca să pătrund şi să înţeleg în ce constă gravitatea clipei în care moare un om şi totuşi aceasta nu era o întâmplare oarecare peste care se putea trece cu uşurinţă rezolvând-o cu o frază sceptică ori cu o ridicare din umeri, cel puţin aşa mi se părea atunci mie.
În ce anume constă importanţa unei clipe? În ce se poate recunoaşte profunzimea ei şi ireversibilitatea ei definitivă? În ce se diferenţiază clipa când moare un om, de celelalte când nu se întâmplă decât fapte banale şi simple? Dar în fiecare clipă se petrec fapte grave şi fapte banale şi decorul rămâne acelaşi, lumina după-amiezii aceeaşi şi aceeaşi temperatura călduţă a propriului meu trup închis în sacul lui de piele şi când închid ochii acelaşi întuneric îmi copleşeşte pleoapele şi aceleaşi viziuni de totdeauna mă invadează: serioase, simple, halucinante, extraordinare sau hilare, dar toate, absolut toate fără nicio legătură cu faptul că a murit un om şi aşa în fiecare clipă ... În fiecare clipă ... Descurajant! [...]
Iată pentru ce nu înţeleg nimic din ceea ce se petrece în jurul meu şi continui să „cad” în viaţă printre întâmplări şi decoruri, printre clipe şi oameni, printre culori şi muzici, tot mai vertiginos, secundă cu secundă, tot mai profund, fără sens, ca într-un puţ cu pereţii zugrăviţi cu fapte şi oameni, în care „căderea” mea nu este decât o simplă trecere şi o simplă traiectorie în vid, constituind totuşi ceea ce bizar şi fără justificare s-ar putea numi „a-mi trăi viaţa mea proprie” ... [...]
Când veniră ploile primăverii şi zăpada se topi, până la clinica unde locuia străbăteam un noroi dens şi cleios, încât ajungeam la dânsa murdar şi ostenit [...].
— Ştii că peste câteva săptămâni trebuie să plec, îmi spuse ea într-o după-amiază. Îmi spune doctorul meu că sunt vindecată, mă întorc la Copenhaga şi va veni pentru a mă conduce logodnicul meu.
— Eşti vindecată? Eşti logodită? puneam întrebările şi nu ştiam ce doream să aflu mai întâi.
— Şi una, şi alta ... până acum însă observ că nu m-ai întrebat niciodată pentru ce stau la Leysin şi poate că nu te-ar fi interesat asta dacă nu-ţi spuneam că trebuie să plec ... şi vindecată, şi logodită ... vindecată în mod destul de dramatic după o operaţie [...]. Cât despre logodnic, adăugă ea, ţi-l pot arăta ... Îmi aduse o fotografie mare, gata încadrată, pe care un tânăr blond şi visător privea cu ochi clari lumina extraordinară ce venea de jos. [...]
În primele zile, după sosirea logodnicului nu-mi telefonă deloc şi nici nu-mi trimise vreun bilet, dar într-o zi anunţă că vine să mă vadă cu logodnicul ei la clinica mea pentru a lua ceaiul împreună, chiar în acea după-amiază.
Era o zi frumoasă, însorită şi mă gândii să rămânem pe terasă unde era mai mult loc. [...]
― Ce vrei? întrebă ea uimită. Ştii bine că sunt logodită şi că logodnicul meu e aici ... să rămânem prieteni ... însă atâta tot ...
― Bine, dar când eraţi departe unul de altul nu tot logodiţi eraţi? ...
― Exact, dar eram departe, la mii de kilometri şi puterea logodnei se dizolvă în aer la o distanţă atât de mare. Pentru asta există scrisorile care aduc din când în când puţină „logodnă concentrată” cu ele, şi în zilele când primeam scrisori nu te primeam ... lăsam pentru evaporare o zi şi scrisoarea îşi pierdea vigoarea şi parfumul ca o floare care exală un miros tot mai slab, tot mai neclar ... până nu mai are parfumul ei.
În zilele acelea am simţit pentru întâia oară ce e gelozia şi cu toate că explicaţia „prietenei mele” era destul de clară şi logică, ea nu mă mulţumi. Cred că am avut crize cu mult mai intense şi mai dureroase decât acelea pentru durerile mele fizice. Poate pentru a vorbi de ele am şi povestit întâmplarea aceasta, pentru că mi se pare că unul din faptele cele mai uluitoare din lume şi din viaţa unui om este să se stârnească, în grămada aceasta călduţă de muşchi, intestine şi de sânge care este un om, o suferinţă ce nu ţine de ele şi nu ţine de nicio alterare organică exterioară şi de nimic ce poate fi pipăit şi văzut, stârnindu-se în întunericul interior din nimic şi măcinând totul în grozave suferinţe ce nu au niciun atom de materie în constituţia lor. Este uluitor şi demenţial.
(Max Blecher, Vizuina luminată)
B.
— Mersi, colegu’, a spus şoferul, apoi mi s-a adresat iarăşi cu ochiul. Putem s-o amânăm, mi s-a adresat de astă dată mie. Facem juma’ de oră pân’ la Urziceni. Iar dacă vreau, scoatem şi mai puţin. Avem liber, doar aţi auzit.
Am dat iar din cap. Aprobator, fireşte. Şi un minut a fost linişte. Nici vocile din difuzor nu m-au deranjat în minutul ăla. Parcă toţi simţiseră nevoia de linişte pe care o simţeam eu, deşi evident că nu era aşa. Iar după un minut, pentru a sublinia faptul că nu era aşa, şoferul m-a întrebat:
— Şi?
Este posibil să fi părut destul de derutat în faţa unei asemenea întrebări. Şi e posibil ca el să fi sesizat deruta mea, întrucât a plescăit din buze parcă nemulţumit, apoi a continuat.
— Londra. Aţi spus că de-acolo aţi venit. Plouă tare? Aşa am auzit.
— Da, i-am spus.
— Plouă deci?
— Plouă.
A mai plescăit o dată.
— Da mai e şi soare din când în când, nu?
— Hâm, i-am zis.
Câteva secunde a părut concentrat exclusiv pe felul în care-i mergea maşina, întrucât tocmai se auzise de la motor un zgomot, o pocnitură. Apoi, pentru că zgomotul nu s-a repetat, s-a liniştit şi s-a întors iarăşi spre mine.
— Auziţi, da’ de ce circulă ăia invers pe stradă? Adică, ştiţi, chestia cu volanul pe dreapta. Care-i schepsisul?
Nu ştiam care-i schepsisul, aşa că i-am mărturisit ignoranţa mea în chestiune. Şi-am fost puţin jenat când i-am observat privirea. Începea să se îndoiască oare că veneam din Londra? Ar fi trebuit să-i povestesc cum mă plimbam prin Soho ore întregi, prin ploaia aia afurisită, fără să mă intereseze nimic altceva în afara gândului că sunt în Soho? Cum mâncasem un „sausage of the day” într-un pub kitsch numit Shakespeare’s Head din Fouberts Place, întrebându-mă tot timpul de ce naiba urcasem la etajul acela de la a cărui fereastră privea spre stradă un Shakespeare din gips sau din plastic? [...] Aş fi putut să-i povestesc toate astea. Şi-aş mai fi putut să-i spun şi cum m-am oprit în faţa unei tonete cu suveniruri din Piccadilly Circus, unde-am văzut nişte globuri dintr-acelea pe care când le întorci se umplu de ninsoare. Şi am vrut să cumpăr unul, pentru că logodnica mea colecţiona globuri cu nume de oraşe străine. Înainte de a-l cumpăra însă, am căutat din priviri o cabină dintr-aia telefonică, roşie, mi-a venit să o sun, pentru a o întreba dacă vrea glob cu Tower Bridge sau cu Big Ben, apoi am zâmbit şi le-am cumpărat pe amândouă, deşi niciodată logodnica mea nu voia două globuri din acelaşi oraş. Însă, pentru că-şi dorise de multă vreme să viziteze Londra, iar în momentul acela eu mă aflam acolo, mi-am zis că pot să iau şi două. Şi chiar trei, şi patru. Dar m-am oprit la două, nu din zgârcenie, ci pentru că la acea tonetă nu aveau globuri şi cu alte atracţii turistice. Aş fi putut chiar să-l rog pe şofer să oprească, să mă duc în spatele dubiţei, să scot geamantanul, să-l desfac şi să iau de acolo cele două globuri. [...] Probabil îi păream nepăsător. Nu eram, nici n-aveam cum să fiu. Şi n-aveam cum să fiu mai ales pentru că, înainte cu o lună de plecarea mea la Londra, logodnica mea avusese un accident tot pe drumul ăsta. Venea tot dinspre Bucureşti, unde trebuise să-şi rezolve nişte probleme personale, tocmai pentru că urma să plecăm apoi la Londra împreună. Şi maşina ei se răsturnase, la fel ca maşina aceea cu număr spaniol, iar ea, logodnica mea, n-avusese, într-adevăr, nicio şansă. Doar că asta nu se întâmplase aici, ci undeva mai în urmă, cu mai mulţi kilometri în urmă. Iar eu încercasem să nu recunosc locul acela când trecuserăm pe lângă el, încercasem să mă gândesc la cu totul altceva. Şi, până să văd maşina asta cu număr de Spania, reuşisem într-o bună măsură. Doar că mintea nu poate fi controlată la fel ca un computer. Am văzut cândva un documentar în care se făceau asemănări între creier şi computer. Şi erau multe. Erau însă şi multe diferenţe. Printre care şi aceea că, dacă în privinţa calculatorului, informaţia e accesată printr-o adresă, ceea ce-ţi oferă ţie controlul, în ceea ce priveşte creierul, informaţia se accesează prin conţinut. Ca şi cum ai căuta un cuvânt pe net şi ţi se deschid pagini ce conţin acel cuvânt, dar informaţia generală e despre cu totul altceva. Ca şi cum ai tasta cuvântul „dragoste”, de exemplu, şi ţi s-ar deschide o pagină despre grădinărit, iar tu ai ajuns acolo pentru că într-un loc se spune ceva de genul: „Grădinarul îşi îngrijeşte castraveţii cu dragoste”. Mă rog, chestii dintr-astea.
L-am privit pe şofer. Era încruntat, nepăsarea mea îl enervase probabil. Şi am simţit nevoia să-i vorbesc, trebuia să-i spun ceva.
― Auziţi, i-am spus, sunt curios: de unde aveţi aparatul ăsta? şi am arătat cu degetul spre aparatul din stânga volanului.
A ridicat mâna dreaptă de pe volan, a fluturat-o prin aer în semn de lehamite. Sau de indiferenţă. Şi a continuat să conducă fără să-şi întoarcă privirea de pe drum. Iar eu m-am gândit la un mod de a-l face să reia conversaţia cu mine, dar nu mi-a venit nimic inteligent în mine. Şi-apoi, după câteva minute, am renunţat la intenţia de a-l mai împăca pe şofer. Nici nu avea prea mare importanţă, mai era foarte puţin până acasă. Deja se vedea, în depărtare, oraşul.
(Lucian Dan Teodorovici, Celelalte poveşti de dragoste)
