marți, 30 octombrie 2012

Umorul domnitorului Mihai Vodă Sturza

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Rebus on-line # Jocuri lingvistice şi literare

Iapa lui Vodă, de Mihail Sadoveanu, manual Humanitas, clasa a VII-a

Ex. 6 / pag. 51


Domnitorul dovedeşte că are simţul umorului de două ori. Prima dată, la han. Comisul Ioniţă, neştiind cu cine vorbeşte în realitate, îi spune boierului necunoscut că, dacă vodă nu-i va face dreptate, să poftească să-i pupe iapa nu departe de coadă. Boierul nu reacţionează în niciun fel, nu-şi trădează identitatea, nu se simte jignit şi nu porunceşte să i se taie capul netrebnicului, ci, dimpotrivă, bea o ulcică de vin împreună cu acesta şi chiar acceptă cinstea lui. Acest comportament dovedeşte că vodă avea simţul umorului. El parcă prevede urmarea întâmplării şi se amuză în sinea lui de reacţia pe care o va avea curajosul comis când va afla cu cine a stat de vorbă.
A doua oară, vodă face dovada că posedă simţul umorului cu ocazia reîntâlnirii la palat cu comisul Ioniţă. Deşi răzăşul se dovedeşte la fel de îndrăzneţ în vorbe, afirmând că avea iapa pregătită, dacă nu i se făcea dreptate, domnitorul nu se supără nici de data asta, ci face mare haz şi îl bate pe umăr cu prietenie pe Ioniţă.
Avem de-a face prin urmare cu un domnitor deschis la minte, care ştie să guste vorbele de duh din popor, chiar dacă sunt acide la adresa lui.

joi, 18 octombrie 2012

"Izvorul nopţii", de Lucian Blaga - clasa 8, Humanitas

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Rebus on-line # Jocuri lingvistice şi literare



Ex. 1 / pag. 11

În text sunt două metafore referitoare la ochii iubitei.
Prima metaforă este "izvorul nopţii" şi  dă chiar titlul poeziei. Ea se bazează pe asemănarea culorii ochilor cu întunericul. Ochii ei sunt negri ca noaptea.
A doua metaforă o dezvoltă pe prima şi se întâlneşte în versurile 5 - 9:
 "...izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
c-o mare de întuneric."
Ea se bazează pe mai multe asemănări subînţelese. Ochii iubitei iradiază  aşa cum noaptea "curge". Ochii iubitei ascund un mister, aşa cum noaptea ascunde universul în întuneric. Ochii iubitei sunt învăluitori, îl acaparează pe eul liric - îndrăgostit, aşa cum noaptea învăluie natura.

Ex. 1 / pag. 12

Între natură şi iubită există o relaţie specială. Natura întreagă pare a se naşte din ochii iubitei. Pentru îndrăgostit iubita este totul, este realitatea lui primordială, astfel încât tot restul pare derivat de la ea. Întâi există iubita, cu misterul ochilor ei, apoi întreg universul pare că se naşte din acest mister fundamental. Nu avem de-a face cu o poezie despre natură, ci cu una despre frumuseţea iubitei. În ordinea realităţii îndrăgostitului, iubita există înaintea cosmosului, prin urmare nu iubita preia frumuseţea de la natură. Iubita şi natura nu sunt nici măcar concomitente, deci nu putem spune că natura se impregnează de frumuseţea iubitei. Iubita precedă natura, natura se naşte din ochii ei, prin urmare  putem spune că ea este big-bangul cosmosului subiectiv al îndrăgostitului.

Ex. 2 / pag. 12

În textul lui Blaga, apar două substantive în vocativ, prin care îndrăgostitul se adresează iubitei: "Frumoaso" şi "lumina (mea)". Între ele există o corespondenţă semantică. Asta înseamnă că cele două cuvinte se potrivesc ca înţeles. Pentru îndrăgostit, frumuseţea este asociată luminii. Frumuseţea  nu are legătură cu aspectul fizic al femeii, ci cu lumina care izvorăşte din ochii ei. Dacă ochii sunt oglinda sufletului, putem trage concluzia că frumuseţea pe care o apreciază îndrăgostitul la femeia iubită este cea sufletească, spirituală, care i se poate citi în privire.

joi, 4 octombrie 2012

"Lacul", de Mihai Eminescu - interpretarea textului, clasa a VIII-a

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Rebus on-line # Jocuri lingvistice şi literare

Ex. 1 / pag. 7
În ciuda simplităţii aparente a poeziei, din text se degajă o vrajă aparte. Explicaţi de unde provine această impresie.



În ciuda simplităţii aparente a poeziei, din text se degajă o vrajă aparte.
Această impresie are mai multe surse.
O primă sursă ar fi muzicalitatea interioară, dată de folosirea ici-colo a unor cuvinte al căror sens conţine sugestii muzicale. Identificăm astfel, substantivul „glas” în strofa a treia, verbele „foşnească”  şi „sune” în strofa a patra.
Altă sursă a impresiei de vrajă pe care o produce textul este plasticitatea imaginilor. Eminescu reuşeşte prin cuvinte să evoce în mintea noastră un tablou al naturii de o forţă vizuală deosebită. Poezia începe cu imaginea cromatică a lacului albastru încărcat de nuferi galbeni şi brăzdat fin de cercuri albe. Avem apoi imaginea visătoare a îndrăgostitului care trece îngândurat de-a lungul malurilor. Urmează imaginea celor doi tineri plimbându-se cu barca sub lumina lunii. În sfârşit, imaginea finală îl surprinde din nou pe îndrăgostit singur şi trist pe malul lacului albastru. Întreg tabloul se prezintă cu claritate imaginaţiei cititorului.
Dar tabloul nu are doar imagini vizuale, ci şi auditive. Aceasta e a treia sursă a impresiei de vrajă pe care o emană textul lui Eminescu: îmbinarea imaginilor vizuale cu cele sonore. Astfel, plimbarea imaginară a îndrăgostiţilor cu barca este acompaniată de muzica naturii: se aude „glas de ape” şi foşnetul lin al vântului în trestii.
Impresia de farmec e dată şi de armonia care există între cei doi îndrăgostiţi. Bărbatul este un visător care se preumblă pe malul lacului. Femeia, la rândul ei, apare, ca o zână a pădurii, dintre trestii. Se potrivesc. El are un suflet sensibil, îşi imaginează o scenă romantică, apoi, aceasta nerealizându-se, suspină şi suferă. Ea e delicată şi fragilă, se cuibăreşte tandră la pieptul lui („să-mi cadă lin pe piept”). Se potrivesc. Amândoi sunt de acord să plutească la nesfârşit împreună, singuri, departe de oameni, pe apele lacului:
„Şi să scap din mână cârma
Şi lopeţile să-mi scape…”
În sfârşit, impresia de vrajă degajată de poezie se datorează şi atmosferei generate de frumuseţea cadrului natural. Este frumoasă imaginea lacului albastru încărcat cu nuferi galbeni. Este frumoasă luna, este frumos foşnetul lin al vântului, este frumos susurul apei.Natura este frumoasă, de aici farmecul poeziei.
Prin urmare, muzicalitatea interioară a versurilor, plasticitatea imaginilor, îmbinarea imaginilor vizuale cu cele auditive, armonia dintre cei doi îndrăgostiţi şi frumuseţea naturii concură, toate, la producerea unei impresii de vrajă aparte.

miercuri, 3 octombrie 2012

Imagini poetice şi figuri de stil în "Seară de toamnă", de Duiliu Zamfirescu

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Rebus on-line # Jocuri lingvistice şi literare


Ah! ce frumoase-s serile de toamnă! 
Prin frunze reci doar un fior adie; 
S-arată-n deal, cu fața purpurie, 
A nopților fermecătoare Doamnă. 

Pe câmpul veșted tainic ea-mprăștie 
Strălucitoarea-i negură albastră, 
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră 
Atâta farmec ar putea descrie! 

Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul. 
În umbra lui mă simt prins de tristețe: 
Există oare-atâta frumusețe 
În fire, — așa cum o simți tu, poetul? 

Ori suntem pradă — o! gândire-amară! 
De-a simțurilor noastre amăgire 
Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neștire, 
Și totuși, Doamne, ce frumoasă seară!


(Duiliu Zamfirescu - Seară de toamnă

Poezia începe cu imaginea tactilă a răcorii provocate de vântul uşor de toamnă. Senzaţia se datorează în special epitetului reci, adăugat substantivului frunze.
Următoarele două versuri  conturează imaginea vizuală a lunii care apare pe cer deasupra dealurilor. Frumuseţea şi maiestuozitatea astrului nopţii sunt scoase în evidenţă prin câteva figuri de stil bine plasate: metafora a nopţilor… Doamnă, însoţită de epitetul fermecătoare, apoi personificarea (de asemenea, urmată de epitet) cu faţa purpurie, care sugerează strălucirea.
Strofa a doua continuă imaginea anterioară. Se văd câmpurile veştejite, inundate de strălucitoarea lumină a lunii. Aici avem epitetul veşted pentru substantivul câmpul şi două epitete strălucitoarea şi albastră pentru substantivul negură. Rezultă o combinaţie cromatică (galben, negru, albastru), care, potenţată de încă un epitet (tainic) - al verbului împrăştie -, sugerează misterul şi farmecul firii.
Tot o imagine vizuală este cea a boschetului pătat de umbrele întunericului din strofa a treia, imagine având în centru epitetul metaforic stropit cu lacrimi, care sugerează tristeţea eului liric.